sâmbătă, 13 august 2016

Literatura, Clementina Mihăilescu, Studiul literar-Gheorghe Apetroae, Sibiu

JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES Issue no. 8/2016
GHEORGHE APETROAE’S POEMS FROM THE PERSPECTIVE OF THE
CONNOTATIONS SPECIFIC TO CULTURAL IMAGOLOGY
Clementina Mihăilescu
Assoc. Prof., PhD, “Lucian Blaga” University of Sibiu
Abstract: The paper entitled ˮThe Poetry of Gheorghe Apetroae Approached in Terms of the
Connotations Specific to Cultural Imagologyˮ dwells upon the mental images related to the
concept of cultural imagology which are central both to reason and to the literal. Our
methodology based on image studies which stand for national and cultural stereotypes brings
into bold relief those national characteristics such as sensibility, intelligence and courage and
shows how the poet turns into good account the Romanians as a collectivity that lives and
regenerates through each and every individual. In order to help us identify the Romanian
national characteristics, the poet resorts to the philosophy of detail associating ˮthe language
and the country, the sea and the skyˮ which represent an emanation of the involuntary national
memory and which certify the heroism and spirituality of the Romanian people.
Keywords: cultural imagology, language, country, sensibility, transcendence
Pentru a demonstra că abordarea noastră este în consonanţă cu metodologia elaborată în
studiile imaginii ca teorie a stereotipurilor culturale si naţionale, câteva consideraţii pe această
temă se impun a fi luate în discuţie.
Imagologiştii susţin că naţionalitatea este redată în contextul perspectival al textului de
reprezentare sau a discursului, aşa numitul ―spectant‖1. Din acest motiv, imagologiştii sunt
interesaţi de dinamica dintre acele imagini care-l vizează pe celălalt şi acele imagini care
caracterizează propria noastră identitate.
Studiind imaginile de identificare naţională specifice lui Gheorghe Apetroae, problema pe care ne propunem s-o demonstrăm este că acest poet se identifică pe sine nu doar ca român ci şi ca un intelectual european autentic.
Wellek susţine că ―imaginile nu reflectă identităţi, dar constituie posibile identificări ale acestora2. Deci, imaginile valorificate de Gheorghe Apetroae ne ajută să identificăm specificul
românesc, care specific, în epoca globalizării, vine şi întregeşte semnificativ sensibilitatea şi
valorile estetice ale unei Europe ce se vrea culturală prin asimilarea contribuţiilor individuale semnificative. Gheorghe Apetroae, personalitate complexă cu performanţe în variate domenii: inginerie,
publicistică, poezie, relaţionează cu modelul proustian bogat în imagini ce reflectă itinerariul
spiritual al poetului, focalizându-şi atenţia pe momentele existenţiale: copilăria, care
interacţionează cu memoria şi imaginarul, adolescenţa, perioada zbaterilor în încercarea disperată
de a identifica ―esenţa lucrurilor‖3 şi în sfârşit stadiul creativităţii când poetul se cunoaşte pe sine
prin scris. Actul creaţiei relaţionează strâns cu diferite aspecte ale imagologiei culturale.
1
Wellek, R. and Warren, A., The Theory of Literature, London, 1949, p. 8
2
Ibidem, p. 8
3
Rusu, L., Estetica poeziei lirice, Editura pentru literatură, București, 1969, p. 110 916
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES Issue no. 8/2016
Demersul nostru metodologic are ca linie de forţă aducerea în prim plan a acelor
caracteristici naţionale ca sensibilitate, inteligență, curaj şi de a arăta modul în care poetul
Apetroae îi identifică şi îi pune în valoare pe români ca o colectivitate ce viază şi se regenerează
prin fiecare individ în parte. Aşadar, românul se defineşte şi se evidenţiază ca parte integrantă şi
reprezentativă a conştientului colectiv. Sinecdoca, figura de stil prin care partea reprezintă
întregul, întregul partea, prin care particularul este expresia generalului şi generalul se defineşte
prin particular, este un element de referinţă al lucrării noastre, alături de teoriile proustiene şi
bachelardiene și alături de teoria sunetului a lui T.S Eliot.
Etapele evoluţiei eului poetic se circumscriu poeziei ―Noime‖:
Lângă paternitate să rămâi,
cu nesfârşitul, de el îndrăgostit, iubitei i-ai furat obârşiei, gralul… I-ai colorat gândurile vorbite cu cinabrul pietrei,
în El aprins
de întâlniri sub privirea infinitului:
armoniile vieţii paterne…
Adolescentul bătut dar neînvins
de gânduri izvorâte dintr-un cer de mistere,
şi atins de carnalul valurilor, rebele
dorinţe vii
le ţii şi le alergi de atunci, noime
pârguite de soarele, aromind
lanurile alămite de nori travertini,
cu culorile vii ale gândurilor…
Această evoluție răzbate și din subtilele orchestrații ale sunetului. Astfel, vocala ˮaˮ din
cuvântul ˮpaternitateˮ, primește conotații spirituale în cuvântul ˮgralulˮ, se nuanțează în
vecinătatea vocalei ˮoˮ în cuvântul ˮcoloratˮ, intră în ˮarmoniile vieții paterneˮ unde se încarcă
cu candoare și cu sentimentul copleșitor al protecției și al trăirilor inedite dar bine conduse din
cuvântul ˮadolescentulˮ. Vocala ˮaˮ atinge nivelul zvâcnirilor senzuale în sintagma ˮcarnalul
valurilorˮ, pentru ca în versurile ˮ aromind/ lanurile alămite de nori travertiniˮ transcendentul să-
și facă loc și să se nuanțeze ˮcu culorile vii ale gândurilorˮ. Această vocală intră într-o
orchestrație interesantă alături de vocala ˮoˮ din ˮobârșiileˮ, ˮarmoniileˮ, ˮaromindˮ și
ˮgândurilorˮ.
Vocala deschisă ˮiˮ nu este vocala țipătului expressionist ci vocala prin care infinitul se
circumscrie finitului pentru a irupe din nou și a se lăsa legănat ˮde lanurile alămite de nori
travertiniˮ. Vocala ˮeˮ din silaba finală a majorității cuvintelor din poezia ˮNoimeˮ este și ea o
vocală de referință. Aparținând registrului mediu, ea creează un echilibru formal și semantic prin
care generalul ajunge să se definească prin particular. Particularul nu este nimic altceva decât
esența manierii estetice în care poetul Gheorghe Apetroae valorifică valorile conotative ale simbolurilor specifice imagologiei culturale. Aceste sunete ne deschid drumul spre zonele misterioase care anunță valorile de transcendență dar și de intimitate ale poeziilor extrem de
inspirate de care ne ocupăm.
Trebuie să subliniem în continuare că blânda căldură a zonelor închise, aproape interzise,
redate artistic prin cuvântul ―gralul‖ şi sintagma ―cinabrul pietrei‖ sunt primele indicii de 917
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES Issue no. 8/2016
intimitate. Această intimitate caldă este rădăcina tuturor imaginilor psihologice arcuite în jurul
paternităţii. Intrând în armonia vieţii paterne, imaginile încep să crească, să evadeze din sfera
individualului, dobândind valori ce ţin de conştientul colectiv.
Poetul adolescent exprimă, în a doua strofă, o mare lege psihologică. El ne plasează întrun punct sensibil, moment în care trebuie să acceptăm detalii greu observabile. Primul, ne
plasează în transcedental, un transcedental ce se sustrage accesului nemijlocit, devenind un centru
de gravitate pasiv în care adolescentul ―este bătut dar neînvins de înţelesuri izvorâte dintr-un cer de mistere‖. Cu memoria încărcată de plinurile şi golurile adevărului, adolescentul plonjează în
realitatea fiziologică ―atins de carnalul valurilor‖. Sintagmele ―rebele dorinţe vii‖, ―noime pârguite de soarele, aromind / lanurile alămite de
nori travertini, / cu culorile vii ale gândurilor‖ ne oferă ―germeni de reverie‖4. O lectură lineară ne-ar priva de reverii. Nu este doar o descriere fenomenologică a intrării în lume a poetului.
Poezia vizează intrarea în lume şi emanciparea noastră individuală şi colectivă. Adevărata valoare
dinamică o au ―noimele‖. Suntem în prezenţa unei imagini care visează, şi în felul acesta viază,
invitându-ne să continuăm reveria pe care a creat-o. Căci ce poate fi mai frumos decât să-ţi
imaginezi noime ―aromind / lanurile alămite de nori travertini, / cu culorile vii ale gândurilor‖. În felul acesta noimele au devenit ―un centru de gravitaţie poetică‖5, un centru de interes poetic.
Noimele au devenit valori ale contemplării poetice, simbol al profunzimii poetului, expresie a
creativităţii sale şi, din nou, prin extensie, a profunzimii şi creativităţii poporului român.
Poezia ―Mărturii‖ este un duet de dragoste al poetului vizionar Gheorghe Apetroae cu
patria mumă şi cu istoria ei sacră. Patriei,
Istoria, cupolă de rubin,
e un cântec de arbore
întins peste neam… E pajura ce-i poartă
în aripi izvoarele
în culorile de sânge,
pâine şi cer;
E cântecul de dor
al trezitelor zări din Cartea Unirii... Printre genele zorilor
săgeată cerul arc,
întinsele rădăcini
şi trunchiul de Eroi:
arcul noii generaţii... Trandafirii cresc temple
din sângele ţărânei,
scut şi simbol:
Limba şi neamul,
4
Bachelard, G., Dreptul de a visa, Editura Univers, București, 2009, p. 125
5
ibidem, p. 125 918
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES Issue no. 8/2016
marea şi cerul
stau mărturii de safire,
Poporului român, Erou!
Valoarea vizionară a poeziei ˮMărturiiˮ se desprinde din tandemul ˮpatriei – poporului
românˮ, tandem care se încarcă cu noi valențe din perspectiva metaforei sunetului. Consoana ˮpˮ
prezentă în cele două cuvinte cheie este ca o poartă deschisă simbolic spre adâncimile nebănuite
ale acestor două cuvinte cu conotații naționale profunde. Toată paleta de vocale este prezentă în
acest tandem. În loc să sugereze o axă a orizontalității, dat fiind compatibilitatea semantică,
dimpotrivă, sugerează o axă a verticalității. Patria este vatra care a dat naștere unui popor ales,
caracterizat prin acele trăsături de caracter care explodează în ultimul cuvânt din poezie și anume
cuvântul ˮErouˮ. Ca într-un exercițiu de moralitate fiecare vocală din acest cuvânt este o reiterare
a respectivelor vocale prezente în cuvintele cheie. Este o explozie de bucurie și de mândrie
națională, explozie care are un ecou de excepție, biruind limitele entității semantice transformând
astfel cuvântul ˮErouˮ în ceea ce Bachelard numea germen și rațiune. Eroul este și germenul
intrării noastre în universalitate și rațiunea noastră de a dăinui peste veacuri. Aceste repere ne pot servi drept punct de plecare pentru a experimenta în plan sensibil
consonanţa dintre imensitatea şi intensitatea istoriei poporului român şi adâncimea fiinţei intime.
Într-o încercare disperată de a descifra istoria patriei şi a transmite această formă superioară de
cunoaştere posterităţii, poetul transfigurează artistic istoria noastră spirituală. Consternaţi,
observăm mlădierea eului naţional. Pentru a face această mlădiere perceptibilă, poetul leagă
infimul de imens. Astfel istoria apare transfigurată ca o „cupolă de rubin‖, ca un „cântec de arbore întins peste neam‖, ca „o pajură ce-i poartă în aripi izvoarele în culorile de sânge, pâine şi
cer‖, ca un „cântec de dor al trezitelor zori din Cartea Unirii‖. Asemenea asocieri demonstrează
cum, în plan artistic, se poate depăşi contradicţia dintre mic şi mare, real şi ireal, material şi
transcedental, sugestii interpretative valorificate pe linia interpretării bachelardiene a textului poetic.
În ultima strofă, pentru a pune în evidenţă elemente ce ţin de „psihologia profunzimilor‖6,
„poporului român, Erou‖, Gheorghe Apetroae ne proiectează într-un spaţiu înalt calitativ unde
„trandafirii cresc temple din sângele ţărânei, scut şi simbol‖. Pentru a ne ajuta să experimentăm
consistenţa fiinţei naţionale, poetul apelează la o filozofie a detaliului asociind „limba şi neamul,
marea şi cerul‖, care, constituindu-se într-o emanaţie a memoriei naţionale involuntare,
parafrazându-l pe Proust, „stau mărturii de safire / Poporului român, Erou!‖
Poezia „Judecata dreaptă‖ ne copleşeşte încă din prima strofă cu puterea unui adevăr:
Cei cunoscuţi, în dreptul de laudă,
lăsaţi-vă prezentul pentru început
şi luaţi de model neînceputul
întoarcere-i pedepsită pe rug...
Adevărul ce emană din această strofă este ca un bulgăre de nea. Consoana lichidă ˮlˮ din
cuvântul ˮdreptulˮ este cea care asigură prelungirea ecoului vocalei ˮuˮ care îl precedă în
cuvintele ˮlaudăˮ, ˮprezentulˮ, ˮînceputˮ, ˮneînceputulˮ și ˮrugˮ. Aparent, ultimul cuvânt ne
sugerează un deznodământ. Dar, judecata dreaptă este o cale de acces spre puritatea originară a
fiecăruia dintre noi care se cere descoperită prin aducerea la nivelul conștiinței a încărcăturii
6
Bachelard, G., Dreptul de a visa, Editura Univers, București, 2009, p. 160 919
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES Issue no. 8/2016
negative originare din fiecare dintre noi. De abia atunci, imaginea ˮruguluiˮ devine expresia
luminii desăvârșite și nu a întunericului ce vizează disperare și lipsă de speranță.
Aprecierile de mai sus au netezit drumul pentru a interpreta această strofă din perspectiva
„fenomenologiei imaginilor‖7. Această metodă constă în constituirea imaginii ca „un exces al
imaginaţiei‖8. Pentru a surprinde irealitatea imaginii, legată de o puternică realitate, poetul
Gheorghe Apetroae accentuează dialectica lui „început / neînceputul‖.
Dar imaginaţia lucrează nu numai în planul simbolismului sonor sau în planul imaginilor,
ci şi a ideilor. Poetul creează un exemplu de „idee vis‖9 când continuă jocul dialecticii, joc ce
antrenează opoziţii neaşteptate: vulturi, corbi versus „zările în care înoată misterele‖.
Poetul, psiholog desăvârşit, animat mai mult sau mai puţin conştient de ideologia
proustiană conform căreia scrutarea adevărului implică o căutare autentică a sensurilor acestei
lumi şi în consecinţă a sensurilor care stau la baza evoluţiei eului poetic, şi prin extensie, a eului
naţional, doreşte ca noţiunea de judecată dreaptă din titlul poeziei să nu rămână doar o
reprezentare. Astfel, în ultima parte, o imensă dreptate cosmică se află în visul oricărui român
despre dreptate. În centrul ei radiază o „geometrie transcendentală‖10 ce se constituie din: „fluvii de umbre, stele-n petreceri, / ce curg pe albastre întinderi / ca erele apaşe cu iz de păcat.‖
Transcendenţa este dată de data aceasta de dialectica „păcat / lumină‖, încărcată de puternice
conotaţii psihologice şi metaforice.
Finalul poeziei „cu lumina voastră le înveşmântaţi‖ ne proiectează metaforic în miezul
unei imagini luminoase. Judecata pronunţată în primele versuri se transformă în stare de vibraţie,
iar simbolul luminii apare dezumbrit, umanizat, parte integrantă a sufletului românesc în
ansamblul său şi care se evidenţiază prin sufletul fiecărui român în parte.
În poezia intitulată „Timpuri în imagini‖, poetul Gheorghe Apetroae deşi face un apel la
un vocabular care vizează lucruri precise din lumea exterioară, totuşi, când intrăm cu adevărat în
atmosfera poeziei sale, nu suntem prinşi de imaginea acestor lucruri, ci, de ceea ce Liviu Rusu
numea „viziunea lăuntrică‖, „sensul existențial‖11 care nu are un caracter strict individual, ci mai
degrabă este emanaţia conştientului colectiv.
Primele două versuri: „Primordiul vieţii / mi l-am oferit trecerii‖, pătrund la rădăcina
spirituală12 a cuvântului viață. O citire lirică pune în ecuație cuvintele „vieții‖ și „trecerii‖ care
trădează o atmosferă plină de profunzimi, așa cum este și sufletul românesc și conștientul colectiv
în ansamblul său. La a doua citire, vom sesiza lucrurile din afară: „verile calde‖, „pădurea‖ „acasă‖,
„ploile‖. Ele ne surprind sensibil în următoarele versuri:
În verile calde
coboram pădurea acasă,
albastră de lumină,
după ploile repezi
flagelată
de zbucium și de neguri.
7
ibidem, p. 162
8
ibidem, p. 162
9
ibidem, p. 162
10
ibidem, p. 162
11
Rusu, L., Estetica poeziei lirice, Editura pentru literatură, București, 1969, p. 142
12
ibidem, p. 142 920
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES Issue no. 8/2016
Înlănțuirea versurilor nu intră în contradicție cu logica externă a lucrurilor și fenomenelor
naturale. Această înlănțuire corespunde și „logicii interioare‖13, fiind în armonie perfectă cu
simțirea adâncă a poetului.
Poetul, acea parte de sensibilitate individuală, este expresia sensibilității românești, iar
reprezentările sale în plan poetic sunt expresia fidelă a imagologiei culturale românești și nu
numai. Sensibilitatea care răzbate din reprezentările comentate până acum este cea care face ca
părțile succesive să se încadreze armonios în structura globală a poeziei.
Revenind la strofa prezentată în această lucrare o putem interpreta ca o „coborâre în
real‖14, căci ce altceva ar putea reprezenta versul „coboram pădurea acasă‖. Nu este vorba însă de
un real obișnuit, ci de un real transfigurat de simțire poetică. Pădurea este „albastră de lumină‖,
„flagelată / de zbucium și de neguri‖. Antinomia „lumină / neguri‖ demonstrează cum imaginația
surprinde metamorfozele lumii exterioare, pentru a ne conduce în strofa a doua spre lumea
interioară.
De pe stânci admiram,
albind, credința mea,
ce creștea în mâhnire,
unsă cu mirul de brad,
în canicula verii,
a buștenilor, în balans
purtați de puhoaie,
amirosind a rășini.
La prima vedere, strofa induce ideea de ascensiune în ideal „de pe stânci, admiram, /
albind, credința mea‖. Și totuși, destinul uman este încrustat în brad, în concret, „căci credința
mea ce crește în mâhnire‖ este „unsă cu mirul de brad‖. Viața este redată metaforic prin imaginea
buștenilor „purtați de puhoaie‖. Dar bradul, simbolul conștientului colectiv, nu acceptă
înfrângerea. El este simbolul invincibilității deoarece continuă să poarte în sine mirosul „mirului‖
și al rășinii, ambele expresia curajului, redat în planul simbolismului sonor prin vibrațiile de excepție ale vocalei deschise ˮiˮ.
Căutând parcă o amintire culturală, din strofa a treia, răzbat accente ale zbaterilor
spirituale ale poetului, și, prin extensie, ale poporului român.
Câteodată fremătau sinistru,
în furtunile grele
pădurile albastre de blesteme mii.
Pentru a păstra viu „lirismul culorii‖15 din imaginea pădurii „albastră de lumină‖ din
prima strofă, în strofa a treia, poetul adaugă lirismul materiei. Pe lunca de stele „se ascundeau / în
zăvoaiele de cireși și măslini‖ „fulgere sinistre, revărsate din cer‖. „Lumina cerului lucrează în
materie‖, spunea Bachelard, construind „labirintul luminii‖16.
Prin acest măreț elogiu bachelardian al culorii, timpurile reflectate în imagini din poezia
cu același titlu analizată mai sus, sunt etapele evoluției sufletului și ale minții care ne fac să ne
simțim tulburați în fața acestui joc estetic al profunzimilor, specific nu numai sufletului românesc
ci și sufletului universal.
13
Bachelard, G., Dreptul de a visa, Editura Univers, București, 2009, p. 144
14
ibidem, p. 145
15
ibidem, p. 146
16
ibidem, p. 45 921
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES Issue no. 8/2016 Bibliografie Wellek R and Warren, A., The Theory of Literature, (London, 1949), 8 Rusu L., Estetica poeziei lirice, (București: Editura pentru literatură, 1969), 110-142 Bachelard, G., Dreptul de a visa, (București: Editura Univers, 2009), 45-162 Apetroae, Gheorghe, Spirale în imagini, (Sibiu: Editura Ade Print, 2009), 4-90

LITERATURA, Mircea Ivănescu, " despre moarte ca revedere", Gheorghe Apetroae,Sibiu,Comentariu

 LITERATURA,   Mircea Ivănescu, " despre moarte ca revedere",

             Gheorghe Apetroae, Sibiu, comentarii la poem...

    Îmbătaţi de balsamul carnalic al "rozelor" care îşi ascund cu dibăcie şi  mult tact, sub anatasul frunzelor înserate  pe  ramul ancheriu al trandafirului seducător, spinii alunii ai finitudinii , mulţi dintre muritori, precum  Rainer Maria Rilke, îşi asistă, de mult timp şi îşi vor asista, şi de aici, încolo, neputiincioşi, natura propriului asasinat !  Mircea Ivănescu , atât cât l-am cunoscut, nu se raporta la apocaliptic şi la spaţialitatea tenebrelor ci  numai la prezentul estetizant, iar dialogul cu acest mare scriitor şi  poliglot în întâlnirile colocviale din Sibiu se rezumau, în afara aspectelor axiologice de analiză şi critică literară curente cu penetrare asupra scrierilor prezente atunci în lirica şi proza sibiene, deci,  numai la ierarhizarea socială şi morală a entivilor politici, pentru care manifesta ironii şi dezavuări exprimate în parabole şi exerciţiţii anecdotice, cu o pasiune de gazetar... Intervenţiile şi scrierile sale nu sugerau, în nici un fel, trecerea unei conştiinţe  în cadrul categorial al finalităţii cum este descrisă în acest poem în versuri încărcate de epic, cu aplomb eseistic şi sculptate stilistic în necrologul de faţă,  intitulat " despre moarte ca revedere".  Aici, descrierea finalităţii fiinţiale este realizată cu omniscienţă, printr-un discurs dantesco-kafkean cu extensii metafizice în parabole, liricizant şi exprimă fiziologia unor proprii intuitii asupra trecerii în nefiinţă a entivului văzut de autor ca substituient nespiritualizat în actul pur fenomenologic al trecerii, act final pe care autorul  încearcă să-l nareze ceremonial, să-l demitizeze şi să-l descrie cu vocaţie de adevăr, versificându-l în cele trei cânturi tanathice.

        În cântul 1 descrie, în rit sacerdoţial, diagnoza metamorfică a biosului în nefiinţa prezentă prin starea ireversibilă a drumului spre moartea pe care o abordează cu o analiză de necrolog scientist neopozitivist în expresie lirică şi o statuează pe soclul tragismului şi nihilismului, invocat în versurile: "sigur că nu este adevărat. Murind / nu revezi pe nimeni – moartea este un val lung / care te poartă cu ochii închişi – şi te leagănă –"...

    Iată ultimul parcurs încărcat cu semantica horcăielilor spasmodice şi cu  extensii metafizice în depăşirea limitei biotice, până la care se poate localiza şi aborda entivul pe axa logosului ierarhizat social, moral şi stilistic, ca  speţă biologică în căutarea atemporalităţii limitei pitagoreice, pe care o previzionează, desluşind limita perathică a tanathosului în uitare, acea categorie existenţială a universalului expusă în versuri, precum: " şi la început e un somn, şi pe urmă o uitare –/ şi pe urmă timpul îşi pierde orice înţeles,", grăbindu-se , pe această cale, a ajunge acolo unde “  este numai o linişte (metafizică, în oglinda neuitării, n.n.), care se întoarce asupra ei şi în ea înseşi / cu un singur ecou – şi acela e-un nimb".  De fapt, este calea gândită de autor înspre tăcerea suverană a entivului, şi nicidecum o aură evidentă a eternităţii spiritului său, pe care, Mircea Ivănescu îl tratează cu ironie şi, poate,  cu superficialitate, îl eludează, acceptând ritualic doar banala flacără de convenţie în locul eternei eruperi: "ca flacăra lumânării – şi pe urmă lumina / îşi pierde orice înţeles – ".  Apolinicul devine, astfel, difuz şi este substituit antinomic cu teluricul, materia îşi pierde spiritul sub aspectul intelectiv gnomic şi vizionar... Se parcurge pe axisul fiinţial, o ultimă treaptă intelectivă a fiinţării parmenidice, cea a cognoscibilului humeian ca treaptă metafizică spre o altă categorie existenţială universală, tăcerea, abordată în sensul nihilist - apocaliptic:  "... şi pe urmă tăcerea/ îşi lasă deoparte înţelesul – şi suspendat /în ceva care nu mai are vreun înţeles – şi nimic pe urmă, nici / descărnarea de înţelesuri, plutirea în nimic,/ cu scheletul nefiinţei, gură în gură,/nu mai există. pe urmă nu mai este nici un pe urmă /dar nici vreun acum, şi nu mai este nici moarte"... Deăşirea trecerii şi sesizarea fenomenologicului în oglindă, a lipsei morţii, trangresează existenţialul într-un mod absolut, nihilistic, în nimicul heideggerian şi în profeticul nitscheian şi aceasta din cauză că Mircea Ivănescu eludează sau pierde din vedere intenţionat coexistenţa materială şi spirituală, energiile vitale cojugate în eternitatea universalului ... 

     În cântul 2, poetul reflectează asupra finitudinii  şi se situează convenţional  în adâncimea entropiei sale , se oglindeşte ca un existent în ea, suportând, tot convenţional, stadiile entropice a descompunerii materiale a entivului, mediate de alte entităţi, fără a face vreo referire la traiectul spiritual, la vectorii  optici şi sonici ai permanenţei ritmate a spiritului în materie, pe care îl va culisa acum cu ironie şi mult rafinament abscons - reflexiv şi fenomenologic, spiritul luând forma streotipică universală a autoreflexivităţii metamateriale, odată cu aceeaşi materie a oricărei entităţi din universal, dar disipată în mineral de un existenţial metafizic, de un tot biotic (furnici...).  De această dată, depăşirea trecerii, are loc în alte contururi imaginare cu structure logice, configurări ale coexistenţei spirit-materie transfigurate prin prisma şi în oglinda nevăzutului şi subînţelesului cartezian şi neoraţionalului karlpopperian, într-o semantică fiinţială a luminii în umbre şi a limitării acesteia în contururi sepulcrale...:  " dar moartea este o revedere totuşi /– însă de partea aceasta a ei, cel care rămâne îşi deschide/ ochii deodată – (şi ceea ce vede atunci/ dacă are să uite vreodată, un popor nevăzut de furnici /îi va muşca ochii, şi nu vor mai vedea ochii lui după aceea/ decât contururi). cel care a privit moartea/luând chipul unei fiinţe – vede din nou/ ceea ce nu s-a văzut niciodată de la facerea lumii,/ ceea ce se vede mereu – şi oricât de repede/ şi-ar acoperi ochii – oricât de tare /ar gâfâi, să-şi acopere asurzitoarea lumină a tăcerii/ din ochi, din urechi – ceea ce a văzut el atunci/a fost înfăţişarea adevărată, a fost/ – dar adevărul nu mai înseamnă aici nimic –/ a fost ceea ce se priveşte pentru întâia data /şi fără urmare".

      În cântul 3,   Mircea Ivănescu reface scena morţii din primele două cânturi, aducând, de această data, în acelaşi plan, la condiţia de travaliu al morţii, la care se participă , în  aceeaşi măsură , cu comunitatea în sentimente  şi în simţ cu muritorul şi cei care îi asistă acestuia  moartea lentă, fiindu-le induse acestora starea de anxietate şi stările spasmodice ale celui angajat în actul morţii, în desacralizarea sa exitenţială, asistenţii preluând de la acesta testamentary şi simţind, deopotrivă cu muribundul, trecerea în reflexivitate, în oglindă, pierderea timpului, luminii, cromaticii, cinematicii gestice, muzicii din auz sustituită cu neauzirea,  pierderii  contururilor formelor... Recuzita nu este  sacerdotală, dar este descrisă ca fiind mult mai variată  şi  mai revelatoare în viziunea metafizică , de mediere a actului întrării în moarte şi ireductibilă spaimei induse, decât cea  pe care  autorul acestei treceri în nefiinţă o uzitează cu un rafinament auctorial specific acestuia în primele două cânturi,  în versurile:  " ... se intră greu în moarte? uneori/ se trece atâta de greu prin paloare – rămâne /pe obrazul cel de alături o spaimă care decolorează/trăsăturile, şi le coboară în cearcăne, şi ochii măriţi/ nu mai aud răspunsul, şi caută, caută./ pe urmă, paloarea rămâne, aşa cum la bolnavii de cord /obrazul, fruntea capătă o paliditate care nu e/ a spaimei – căci prin spaimă treci, şi apoi respiri –/dar lumina aceasta de ceară stă. se moare încet,/ desigur, pentru că mâna este obişnuită să încerce/mereu câte un gest, pentru că ochiul vede mereu –/ chiar şi nemişcare. şi chiar/ şi întunericul care se lasă – şi înconjoară totul./ şi, de fapt, mai e ceva în trupul acesta atât de ostenit,/că nici nu mai simte trecerea timpului – mai este ceva/ care simte lumina, şi bucuria, şi pierderea oarbă a contururilor/şi care mai vrea să mai treacă ceva din toate acestea/ gesturile care să înconjoare obiecte – şi ochii să vadă/ şi trupul întreg să respire. mereu, în timp ce un om,/ sub flacăra palidă care i se aşează pe faţă/ trăsăturile i se schimbă, mai caută încă./ şi pe urmă când, în sfârşit, chipul se opreşte, şi nemişcat/ aşteaptă acum veşnicia .."   Dar spaima interioară, pe care o excamotează aparent în neantul fiinţei  muribunde, prin pierderea formală a identităţii, o simt şi o percep fiinţele de alături, într-o diminuare şi ştergere treptat a legăturilor de viaţă cu entivul diagenetic, rămânând, touşi, ca o prezenţă chiar şi entropică, în spaimă, în acelaşi drum de finalitate, tenebros, ce-i drept,  mai întârziat decât al muribundului, spre nefiinţă şi spre a fi preluată categorial, în ultima instanţă, această spaimă, de universalul în care morţii rămân în eternitatea lor tineri, prin structura relativ plană a universalului,  în versurile: "– nici atunci / nu s-a terminat totul. căci spaima care ne-alungă / în noi înşine când privim nemişcarea aceasta, ne fugăreşte / până când ne auzim chinuiţi respirând, spaima aceasta/ o mai bântuie pe fiinţa de alături, întinsă într-un lent/ pat doar cu câteva flori, cu tremurul luminii mate/ şi cu tăcerea pe care, vezi, nimic n-o mai sparge. spaima aceasta/înseamnă că nimeni nu moare, cel puţin încă un timp,/câtă vreme ţi-e frică privindu-i pe cei care au murit./ şi poate că aşa e mai bine. se moare greu. nemişcarea,/tăcerea, lumina gălbuie şi spaima –/ochii închişi, adânciţi, buzele strânse, decolorate,/– toate acestea sunt semne. dar moartea rămâne/şi în cei care sunt încă vii şi privesc. şi moartea, în cei vii,/ nu mai e nemişcarea – chiar dacă a spaimei desigur./  moartea e o lumină decolorată. privirea spre ea/ e şi frică şi flacără scurtă – mată, gălbuie – şi oarbă/ aşezare de vorbe.", lirica erotică şi accentele pasionale, fiind eliminate din contextul

   Poemul acesta, intitulat  " despre moarte ca revedere", se constituie un exerciţiu de raţionalitate entropică a poetului Mircea Ivănescu  la integrala  morţii cu termeni valizi de finalitate, a căror soluţii  narate cu rafinament şi discernământ de către autor se regăsesc  conturate algorilmat în spaţialitatea armoniilor leibniziene ale trecerii, ca revedere, în versurile sale reuşite gnomic şi stilistic, în aria Universalităţii! Gheorghe Apetroae, Sibiu. 

 

marți, 13 decembrie 2011

Literatura, Leonida Lari, Recviem, Gheorghe Apetroae Sibiu

  LEONIDA    LARI,   Gheorghe  Apetroae - SIBIU

RECVIEM



   
Literatura, Leonida Lari, Recviem,
 Gheorghe Apetroae Sibiu
  RECVIEM
 N-ai  fost  o  oarecare,
 fiinţă din eter …
ai fost o  stea  moldavă
şi-ai strălucit pe cer
comoară de iubire,
azi flacără-n Eden!...
Nimicul  te  recheamă
la lumea dinspre ieri,
pe- oceanul lui de umbre,
lumina altui  ţărm …
Din capătul puterii
vin nori , neant, mult frig
ce-ți poartă  groaza morţii
în  cei ce te-au iubit
și-n  mările  de lacrimi-
cerul,  la al tău  asfinţit !…
Durerea despărţirii
 şi ultimul sărut
ţi-aducă  nemurirea
în somnul tău  profund ...
o lume  dinspre ieri -
te  poarte  în lumina
albastrelor cărări!...
Neliniştea speranţei
ţi-o ştim şi-acum în trup -
trecut spre groapa rece
deschisă  în  al tău Cuvânt -
de un vânt  ce-ţi portă dorul
de-o ţară-n basarab pământ!....
De cruci , nedespărţiţi,
 vom  sta  să te-mplinim...
În raza  stelei  tale,
din zodii îţi  venim
să te găsim  în cerul
 misterelor de-acum
şi-n glasu-ţi  de Unire,
 celestă în genuni !...
În sorţii lumii tale rămâi 
fiinţă vie in eter,
Tu,  stelă luminoasă,
scump  briliant de cer, 
maternei  Basarabii,
 să-i  străluceşti etern! …
Sibiu, 13 decembrie, 2011




Sibiu, 13 decembrie, 2011







sâmbătă, 22 octombrie 2011

literatura, omagii, Anei, gheorghe apetroae sibiu

  Omagii

                                                     Soţiei Ana

Maternă graţie, cu mâinile zăpezi
fără răgaz hrăneşti vieţi,
sporind lumina-n dimineţi
cu chip senin, astral...
~~~
Din tot ce dai nimic nu ceri,
      atunci când semeni primăveri

cu aripile de poveri
la cheiul încercat de val ...


Cunună vie în miresme-
copiii, flori pe braţe creşti;
la viitor eşti arbore de vieţi
şi graţie, în glorie eternă...
~~~

~~~
Homages
                                                           
To my wife Ana


Maternal grace, cellular soul
you feed lives unceasingly
enhancing the light of every morning
with serene and starlike face...
~~~

for all you give you ask for nothing,
then, when you grow springs,
with burdened wings,
at the quay washed up by the wave...
~~~
vivid crown, shield and emblem,
children like flowers, on your arms you raise
for the future - a tree of lives and grace,
within the everlasting glory...

sâmbătă, 13 august 2011

literatura, acord crepuscular, gheorghe apetroae sibiu

V.  ZBORURI   ÎN   ABIS

ACORD  CREPUSCULAR

De atunci, în cearta soarelui apus,
în siderale irizări, coboară seara
în făr de somnul lumilor  de  sus...
Stai în verandă-n colţul ei dedus
şi urmăreşti cum ciurdele de stele
cad în căderea bolţilor rebele,
pătrunse de vecii, de haos şi de chin,
de  gânduri şi ne-linişti  efemere...
În stelă gemi şi-n şopta valului marin,
vrăjit de o iubire a blândei Selene...
Ne-limita, din iulie, azi, o desprinzi
şi-o judeci, ei, robit, ca pe-o străină,
precum chiar Papa Crist pe Sforza,
licitând credinţa-n care-i ne-sfinţit…
ne-limita cu care treci pe căi lactee
de facere romantică, când eşti sedus
şi te iubeşti cu cerul, şi El un călător
ce îl adapi cu har, din singurul izvor,
de-al cărui magic susur amuţesc în seri
orchestrele cereşti de îngeri- serafimi,
crângu-ne-linişti şi pasările-n ispitiri...
Tu, păzitor al lor, pe luncă-n primăvară
culegi în alte seri mari nuferii ogivei
ne-limitei, străina în casa ta, vasală
în bine-cu-vântări de îngeri, cu povara
de-a guverna-n vecii oceanele de stele
ce umplu-n irişi plânşi - petale izabele
în scuturări din cer, din rodii, crise firi:
sunt stele ce îţi ard cu galeşe  priviri
şi iar te copleşesc lacrimile -n tremur...
vii razele pe faţa altor stele îşi preling
iar de lumina lor se-mbogăţesc şi mor
cum tu, în haosul desmin, alt trecător
în nopţile din  calde veri, să le admiri,
iubindu-le prin ploi în cadenţări astrale,
în ritmuri ditirambe de vise siderale-
cu-vinte în balsam de dor şi de regret,
atlet atunci de glorii, s-ajungi al lor  valet....
Te-ademenesc şi ţi se scurg în amintiri,
iar tu le păstoreşti cu dor şi le admiri,
şi raze le arunci pe curcubeul geanei...
în hău le porţi, le culci şi iar le-aprinzi,
iar când doar de un  braţ stelar le prinzi,
ele îşi uită lesne, celest, al lor trecutul ...
Le-ncânţi şi le înceţoşezi, le scoţi din fire
cu mari dorinţe-n vreri, ne-limite-n iubire....
V.  ZBORURI   ÎN   ABIS

ACORD  CREPUSCULAR

De atunci, în cearta soarelui apus,
în siderale irizări, coboară seara
în făr de somnul lumilor  de  sus...
Stai în verandă-n colţul ei dedus
şi urmăreşti cum ciurdele de stele
cad în căderea bolţilor rebele,
pătrunse de vecii, de haos şi de chin,
de  gânduri şi ne-linişti  efemere...
În stelă gemi şi-n şopta valului marin,
vrăjit de o iubire a blândei Selene...
Ne-limita, din iulie, azi, o desprinzi
şi-o judeci, ei, robit, ca pe-o străină,
precum chiar Papa Crist pe Sforza,
licitând credinţa-n care-i ne-sfinţit…
ne-limita cu care treci pe căi lactee
de facere romantică, când eşti sedus
şi te iubeşti cu cerul, şi El un călător
ce îl adapi cu har, din singurul izvor,
de-al cărui magic susur amuţesc în seri
orchestrele cereşti de îngeri- serafimi,
crângu-ne-linişti şi pasările-n ispitiri...
Tu, păzitor al lor, pe luncă-n primăvară
culegi în alte seri mari nuferii ogivei
ne-limitei, străina în casa ta, vasală
în bine-cu-vântări de îngeri, cu povara
de-a guverna-n vecii oceanele de stele
ce umplu-n irişi plânşi - petale izabele
în scuturări din cer, din rodii, crise firi:
sunt stele ce îţi ard cu galeşe  priviri
şi iar te copleşesc lacrimile -n tremur...
vii razele pe faţa altor stele îşi preling
iar de lumina lor se-mbogăţesc şi mor
cum tu, în haosul desmin, alt trecător
în nopţile din  calde veri, să le admiri,
iubindu-le prin ploi în cadenţări astrale,
în ritmuri ditirambe de vise siderale-
cu-vinte în balsam de dor şi de regret,
atlet atunci de glorii, s-ajungi al lor  valet....
Te-ademenesc şi ţi se scurg în amintiri,
iar tu le păstoreşti cu dor şi le admiri,
şi raze le arunci pe curcubeul geanei...
în hău le porţi, le culci şi iar le-aprinzi,
iar când doar de un  braţ stelar le prinzi,
ele îşi uită lesne, celest, al lor trecutul ...
Le-ncânţi şi le înceţoşezi, le scoţi din fire
cu mari dorinţe-n vreri, ne-limite-n iubire....