GHEORGHE APETROAE -. IV. SONATA AŞTRILOR
43. DESPRE ADEVĂR
Adâncul bulboanelor îl priveştii în cer, umplut
cu resturi de găuri diamantine şi stele reci
înflăcărate doar de absenţa zăpezii… ,
Sporeşti fluidic în izvoare, arşiţile verii
din impulsul materiei, tot mai extins ,
îţi alegi zeul, îl urci în tronul permanenţei
încurgerea luminii pe un cer turmalin…
Flăcărilor le întrerupi tăcerea când vorbeşti
despre ardere cu misterele… le alergi,
aruncând în lucii cântecul undelor, lebăda
valsând în valuri tăcerile ce te amintesc…
bălăcindu-te cu fecioare aprinse, în limpezimi,
făclii de amor, izvorând din sfârşitul copilăriei..
Calci în martie, pe urme în zăpezile încinse
de existenţă, prin desişul de cireşi şi mălini,
trezind izvoarele adormite în susurul lin,
să cânte cu tine în clepsidră petrecerea...
nepăcătuit, trecutul trecut, Cu-vântul a fi,
pe care îl asculţi acum curat şi absurd …
În adâncul tău cad din zborul lung, clipele…
Zorilor, prăvălite de cer pe un urcuş vetust,
le asculţi vaietul . Erele par tot mai obosite
de şarpele pe trecere, călătorind în versuri
cu alintul lor de cântec ce şi acum îl asculţi
până seara târziu, în meta-adevărul aletheic:
trilul filomelei ucise, înfrăgezită în crâng...
Nu uiţi de stele, te re-întorci şi le trâmbiţezi
în curgere- urletul firii, ca dintr-un Everest
printre stânci, în cer, puhoi de nesfârşite buluciri…
Impulsul materiei, îl tatuezi pe ultimul mister,
de El să-ţi aminteşti, când nu le mai iubeşti…
Destrami ne-începutului, tăcerea şi-i primeşti
cezaric, copilăria bătrâneţii , adevărul în rest …
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu