Eseu critic apreciat cu " Menţiune" la Concursul Naţional pentru Receptarea Poeziei Contemporane,concurs organizat de Revista literară "ASTRA", Braşov, 1989, preşedinte de juriu, Laurenţiu Ulici.
Experienţa istorică şi progresul înregistrat de ştiinţe au condus la receptarea tot mai conştientă a universalului din spaţiul fenomenologic transcedental, de tip husserlian, şi la investigarea ontologicului prin metode epistemologice, revelator creatoare. În contextul axiologic s-a realizat interpretarea - în episteme - a categoriilor de coexistenţialitate, dialectică, în formula antinomică: materie - spirit, obiectiv - subiectiv; intern - extern; particular - universal; teoretic - pragmatic etc., din perspectiva paideică a eului pur, situat în câmpul universal referenţial şi s-a permis o pronunţată revelare a fenomenelor şi proceselor naturale şi socio-umane cu elevaţii la cote epistemologice, respectiv sesizarea succesiunii dinamice a evenimentelor, ciclicităţii, în devenirea cosmică a lumii universale de tip ondulatoriu.
În acest mod s-a permis restructurarea şi reorientarea discursului filozofic în spaţiul topologic universal, iar, în registrul tautologicului, s-a realizat dezalienarea social-spirituală dinamică, în paralel cu amendările de bază biologic-umană, a structurilor existenţiale revolute, s-a conştientizat şi s-a orientat subiectul cunoscător spre o epistemologie a ontologicului metafizic, a transcendentului lăuntric, eului personal şi universal. Pentru argumentarea unor răspunsuri riguroase, pretinse a fi mai apropiate de adevărul absolut al universaliilor, de primatul genezei ¬începînd cu teoriile cosmologice sofiste şi ajungând, prin Platon, Aristotel, Descartes, Kant şi Hegel la neopozitivism şi la raţionalismul critic al lui Karl Popper, s-a relevat existenţa unor concepte filozofice care încearcă o înţelegere cosmică a lumii.
Poemul "Telescopie", cuprins în volumul de versuri Degetul de gheaţă al scriitorului Nicolae Prelipceanu, este revelator pentru eseistica contemporană, şi nu întâmplător a fost selectat de revista "Astra" pentru concursul de receptare a poeziei contemporane. (Astra 1989). Acest poem incită la meditaţie şi îngăduie o abordare critică a conţinutului său ideatic, o revelare a misterului ontologic sub cerul metaforei, fără a se apela la teoriile oculte.
Am considerat poemul-eseu "Telescopie" drept una dintre puţinele scrieri literare contemporane cu un atât de bogat conţinut filozofic prezentat într-o formă versificată, apărute în ultimii ani în publicistica românească, care a reuşit, ce-i drept, într-o formă cam ironică, dar justificată pe deplin de condiţiile de apariţie, să contracareze marginalizarea spiritului absolut, hegelian, urmare a depresiilor şi refulărilor constante generate de interpretarea dialectică cu o tentă de cvasimaterialitate, a cosmicului. Credem că substanţa poemului i-a fost adusă în prim plan scriitorului de continuităţile şi disfuncţiile ontologice, cu corespondenţe chiar şi sociale, de tip lukacsian.
În altă ordine de idei, poemul "Telescopie" se poate încadra, prin conţinut, între scrierile filozofice autentice cu fond ideatic însemnat, ale căror tematici propun descifrarea universalului într-un mod analitic, prin disociere, prin telescopie, în etajele psihismului freudian, cu reverberaţii logico-lingvistice de construcţie moleculară şi atomară, într-un sistem de interpretare telescopic de la metagalactic la subcuantic, în dublu sens.
Se dă posibilitatea celor interesaţi să investigheze primordialitatea laturilor unicului, atât în plan material, cât şi spiritual, precum şi în temporalitate, într-un context analitic disociativ, pentru a înţelege rolul antinomiilor categoriale, materiale şi spirituale, adică a celor două fundamente ale ontologicului. Se satisface, astfel, dorinţa cunoaşterii prin determinări introspective a esenţelor fenomenologice transcendental-¬lăuntrice, prin circumspecţia formalismului pe baza antitezelor, vectorilor dubli, cu aceleaşi coordonate care pot asigura evidenţierea axiomatică a universalului dual. Prin acest raţionament, poetul ne asigură încă de la primele versuri de coexistenţa celor două entităţi categoriale „corpul material” şi „corpul spiritual”, în „trupul unic”, prin acţiunea de înglobare a celui de al doilea în primul, într-un veritabil sistem telescopic - universal - şi reuşeşte, prin „Telescopie”, o construcţie hiperbolică a antitezelor cu reiteraţii litotice într-un universal dual cu traiecte asimtotice, o reală materializare a spiritului, „gândului”. Şi mai esenţial este faptul că poetul reuşeşte în acest poem miniaturizarea nemărginitului spiritual, denumit „adâncime”, proiectarea acestuia la o scară infinitezimal cosmică, subcuantică, într-o infinitate de plane materiale, într-un spaţiu nedefinit, nebănuit de restrâns în contrast cu lărgimile nelimitate ale universalului.
Prin această manevră, poetul realizează - sine die - relativizarea spiritului material, „gândului”, chiar şi în entitatea sa semantică, într-un sistem telescopic de hiperbole şi de litote, care permit o dublă şi permanentă culisare. El realizează, sub o formă metaforică şi prin procedee de introspecţie şi circumspecţie, glisante, spiritul (material), de câmp variabil, mereu redimensionat şi angrenat la sistem, organicizat, dar component, în formă şi esenţă, al sistemului material-spiritual, într-o structură mai mult decât cvasiduală, trinitară şi, ca cele două componente, în permanenţă interferate, să fie dispuse în sistemul de cazuri particulare şi universale, ca entităţi axiocentrice permanente ale unui corpus bivalent.
Aceste entităţi glisează împreună, în limitele şi la limita universalului atât macrocosmic, cât şi microcosmic, pe coordonate proprii şi, în acelaşi timp, comune. Astfel se realizează formele şi traiectoriile variabile perceptibile gradual, în funcţie de potenţialul de receptare a senzorilor, cât şi de nivelul de conştientizare a subiecţilor entivi.
Dacă construcţia telescopică se raportează la scara umană ca o ontificare epistemologică, se creează astfel posibilitatea evidenţierii universalului dual prin intermediul fiecărui eu receptor, în relaţiile sale axiologice particulare şi universale, în dubla lor ipostază, explicitată ca o determinantă a unei duble gravitaţii, care va oferi cosmicului mereu alte poziţii spaţial-temporale.
Dar o oarecare relativizare a gândului în raport cu materia putea fi mai lesne eliminată, dacă, în calitatea structurilor materiale, la toate dimensiunile, se îngloba „trupul mai mic”, pe care, la un moment dat, poetul încearcă să-l elimine din structura antinomică, prin eliminarea ultimei dimensiuni axiologice fundamentale, a calităţii, esenţei spirituale a materiei, şi să-l izoleze, în tentativa de negare a apriorismului spiritual, intr-un determinism cazuistic, logic-raţional.
Poetul uzează în continuare de evoluţia dialectică şi paralelă a cuplului corp-gând, dar încearcă să suprime gândului tranşa de disociere ontologic-metafizică peste limitele cunoaşterii universalului, prin senzori şi asociaţii psihologice. Totodată, caută să-i elimine acestuia şi orice dimensiune, chiar şi materială, imprimând oricărei forme de reprezentare a concretului o abstractizare pur materială, prin inducţie inferenţială.
Fondul ideatic al antitezei gând-materie, precum şi gândul parţial dominat de materie primesc de la scriitor un mesaj axiologic cu urme de agnosticism de aici încolo, pe tot parcursul discursului.
Totuşi, pentru evidenţierea cantitativă a esenţelor cosmice în demersul său filozofic, Nicolae Prelipceanu realizează şi pe domeniul ermetismului entropic hotare între spirit şi materie, dar cu punţi de conexiuni şi cu adânci întrepătrunderi, până la contopirea între câmp şi substanţă, determinând conversii interferenţiale în ambele sensuri, în loc de excluderi si de polarizări dialectice, nemetafizice, ale celor doi determinanţi. Aici poetul trebuie să accepte rolul constructiv, contradictoriu şi, totodată, unificator, pe care îl deţin antitezele în universal şi să încerce o substituire a esenţelor „gândului” şi a dimensiunilor sale reale induse în material „cu ochii lui mai mici decât ochii reali”, pentru a determina, în mod voit, o reducere a influenţei gândului.
Sub aspect axiologic, în relaţiile sale cu materia, respectiv „cu mintea lui mai mică”, gândul este frustrat de drepturile sale legitime. Prin tratarea cu indiferenţă a gândului, prin acel „parcă nici nu-i”, poetul ia, acestuia, dreptul la introspecţie şi autoreflexivitate, componentele de bază ale judecăţii şi ale raţionamentului, în paideica conştientizării, şi încearcă o reflectare a stărilor materiale de tip fenomenologic numai prin intermediul subconştientului de tip nietzscheian, cu rezonanţe în raţionalismul kantian, prin promovarea unui biologism de exacerbare, respectiv el „judecă rece” până la iraţionalism, şi „dezaprobă mâna care se ridică” fără să argumenteze această judecată, chiar şi în manierismul esoteric. Nu s-a exclus posibilitatea unei încercări de scoatere în evidenţă a structurilor de profunzime ale ontologicului specific uman, metafizic, prin raportări şi asertări subiective, prin contemplarea asupra unei relative dominante materiale, „dacă gândul e trupul mai mic dinăuntru” şi, deci, exprimarea prin echivoc a convingerilor sale duale, chiar dacă sensibilul spiritual putea să fie doar oniric, rezultatul unui psihism de factură freudiană, şi să meargă până la mit şi, chiar mai departe, la ideea magicului şi stilisticului blagian de tipul „dacă e adevărată această poveste”, intuind, prin deducţii şi inducţii categoriale, noi valenţe existenţial-spirituale, până la receptarea componentei nematerializate din sistemul ontologic trinitar, cât şi a componentei sale nespirituale, cuantice, din „în el cine este” ...
Trecând de această inconsecvenţă, Nicolae Prelipceanu reuşeşte să parcurgă drumuri adânci în cunoaşterea categorială, să abordeze temporalitatea spaţială a ontologicului printr-o epistemologie nondeterministă, disociind orice concret în moduli existenţiali duali, materiali şi spirituali, necesari pentru reconstrucţia dialectică pentru care încearcă să găsească fundaţii apriorice nefinaliste şi raţionaliste.
Poetul a reuşit, în devenire, să identifice cauzele şi efectele unui sistem dual, material-spiritual, în diacronie, simultaneitate şi ciclicitate, spontane ori instituite, a cauzelor şi efectelor justificate categorial prin noi determinări de evoluţii necesare şi întâmplătoare, dar fără a găsi răspunsul, chiar şi atunci când a investigat şi în plurilogia materiei şi când „ne putem întreba în continuare în el cine este”.
Negăsind răspunsul, poetul apelează în continuare la propria intuiţie, ocazie cu care realizează o construcţie hiperbolică cu tendinţă cosmică, sub formă de metaforă, litotică „trupul cel mic e cel mare”, respectiv o metaforă pe care şi-o revendică axiologic din momentul în care îşi propagă gândul prin universul material (dual şi trial) la modul inductiv cvasiacceptat, „şi că-n interiorul său ... stă trupul”, un gând declarat ca dominantă în sistemul său telescopic. Dar, în contextul ideii, poetul încearcă să elimine gândul, o entitate nous-câmp, prin disocierea unicului, pentru a-l găsi circumscris substanţei şi pentru a-l proiecta în universul metafizic al fiinţei, adiacent unei cantităţi materiale ce poate asigura, alături de materia cuantificată lipsită de sarcină, neinfluenţată de magnetismul cosmic, ceea ce se evidenţiază ca o realitate, trinitatea universală.
Odată eliminată partea concretă din fiinţă, el nu o mai acceptă nici ca valoare, nici ca fond al devenirii şi, ajunsă în afara universalului, o foloseşte, prin circumspecţie, numai ca simplă locuinţă a universului material, căruia îi acceptă mişcarea eternă, chiar şi cea dezordonată, eternă, în încăperea „aletheie”, cu bolţile sale largi, locuinţă a gândului universal, „şi că în interiorul său nemişcat stă trupul vizibil mereu în mişcare”. Ştiind că mişcarea este universală, aplicabilă şi gândului, deducţia sa subiectivă nu este deloc întâmplătoare.
Poetul reuşeşte să consolideze conceptul de dublă existenţă, iar în finalul poemului realizează o infinitate de determinanţi, în aceasta constând misterul identităţii noului unic, cu competenţe de noi dedublări, în afara apriorismului unităţii şi de elaborarea de noi laturi, de elemente contrare, într-o succesiune dinamică, chiar dacă, din competenţele noi ale unicului, care generează devenirea, existenţa se vrea aruncată la limita universalului, ca o particularitate telescopică, de la subcuantic la metagalactic, de tipul continuu-discontinuu, de la arheflexibil la flexibilul evoluat, prin inflexibilul temporal.
Dacă s-ar fi referit doar la disocieri valorice metafizice, pur materiale, si nicidecum la spaţiile temporale ale spiritului pur, n-ar fi reuşit să depoziteze fondul ideatic în material. să-l cuantifice unitar şi să creeze un cadru propriu de relevanţă, impresionant, unde se realizează coabitarea ambelor laturi într-o spaţialitate temporală infinit tridimensională şi într-o temporalitate spaţială unică şi permanentă.
Din analiza poemului "Telescopie", se desprinde viziunea clară şi reflexivă a poetului în adâncul conceptului de universal, motiv pentru care obţine dreptul da a asocia materia pură cu câmpul ei spiritual, atât în structurile fizice ale microcosmosului, cât şi ale macrocosmosului, într-o telescopie epistemologică, de a recepta structurile organice ale căror identificare pare a fi limitată din cauza disfuncţiilor în spaţialitatea temporală, precum şi a receptării limitate a unor elemente de construcţie - moduli existenţiali, de către senzori. Se poate deduce, prin punerea în evidenţă a unui număr infinit de combinaţii cuantice, precum şi graţiei existenţei carbonului în structurile biochimice ale materiei superior organizate, acel câmp universal, în speţă bioelectric cu o aură variabilă, care poate fi, pe drept cuvânt, identificat cu spiritul materiei în onticul uman. Astfel puse problemele, Nicolae Prelipceanu reuşeşte, fără să vrea să pună în evidenţă unitatea indestructibilă dintre spirit şi materie în devenirea spaţial-temporală, diacronică şi sincronică, şi să renunţe la utilizarea seriilor de ipostaze pozitiviste şi naturaliste care promovează structuri ce imprimă conformism şi rigiditate, ipostaze ce apar absente în conceptul categorial al epistemologiei prelipciene.
Gheorghe Apetroae, Concursul Naţional pentru Receptarea Critică a Poeziei Contemporane, preşedintele juriului, Laurenţiu Ulici, Revista ASTRA, Braşov, 1989.
I. GHEORGHE APETROAE - VII SONATA AŞTRILOR
GERMINAŢII ASTRALE
Cu Apollon dansezi în templu -
at home şi-l umpli de patimi…
Ştiind că Dumnezeu e-n EL,
te fluturi şi în sânge-ţi zbate
infernul, fulgerând prin aripi…
Cobori o stea la porţi de-Oracol…
o-nchini la chipu-i provident-
un neofit, sfidând Înaltul,
şi visu-i levitezi în raze,
iar morţii -i germinezi hazardul…
Ţi - arată-n schimb faţa de gheaţă
oglinda – i ştearsă de emoţii
şi sacrilegii … Scyllă -n cer,
simţi verva-i creşterii în graţii…
- tu come whenever you like –
Când vrei să-i aperi de erinii
fatidic locu-i, de lumină-i ţii …
erotic - gol şi un nepăsător
o minţi şi-i intonezi sonate,
boeme rapsodii de moarte…
Pe cer de bronz , aprinzi Treimi,
în joc de bolţi , pe porţi de rai
mai criste-n rug, ne-linişti scurgi…
te-nchini la marele-i iubiri
şi ţii de ne-nceput , barbar
de unde-ai fi, salvând joc , grai ,
spumosul sânge- al nimfei blue,
în faceri germinezi nocturn…
Te tot ridici trancendental,
şchiopând în joc...de alt cancan
o legi, descoperind cu-vinte,
în arcul cerului din stânci
simţiri , la Argos o conduci
iar spre infern cu Circe-i schimbi
traseul morţii, contopindu-l
cu-n rai de sâni hierofani,
în zbucium de-alergări, îi mângâi
vulcanici , ochii de lumini
pe lungi canioane, şiroind
din stinşii irişi, sângerarea vidă…
Experienţa istorică şi progresul înregistrat de ştiinţe au condus la receptarea tot mai conştientă a universalului din spaţiul fenomenologic transcedental, de tip husserlian, şi la investigarea ontologicului prin metode epistemologice, revelator creatoare. În contextul axiologic s-a realizat interpretarea - în episteme - a categoriilor de coexistenţialitate, dialectică, în formula antinomică: materie - spirit, obiectiv - subiectiv; intern - extern; particular - universal; teoretic - pragmatic etc., din perspectiva paideică a eului pur, situat în câmpul universal referenţial şi s-a permis o pronunţată revelare a fenomenelor şi proceselor naturale şi socio-umane cu elevaţii la cote epistemologice, respectiv sesizarea succesiunii dinamice a evenimentelor, ciclicităţii, în devenirea cosmică a lumii universale de tip ondulatoriu.
În acest mod s-a permis restructurarea şi reorientarea discursului filozofic în spaţiul topologic universal, iar, în registrul tautologicului, s-a realizat dezalienarea social-spirituală dinamică, în paralel cu amendările de bază biologic-umană, a structurilor existenţiale revolute, s-a conştientizat şi s-a orientat subiectul cunoscător spre o epistemologie a ontologicului metafizic, a transcendentului lăuntric, eului personal şi universal. Pentru argumentarea unor răspunsuri riguroase, pretinse a fi mai apropiate de adevărul absolut al universaliilor, de primatul genezei ¬începînd cu teoriile cosmologice sofiste şi ajungând, prin Platon, Aristotel, Descartes, Kant şi Hegel la neopozitivism şi la raţionalismul critic al lui Karl Popper, s-a relevat existenţa unor concepte filozofice care încearcă o înţelegere cosmică a lumii.
Poemul "Telescopie", cuprins în volumul de versuri Degetul de gheaţă al scriitorului Nicolae Prelipceanu, este revelator pentru eseistica contemporană, şi nu întâmplător a fost selectat de revista "Astra" pentru concursul de receptare a poeziei contemporane. (Astra 1989). Acest poem incită la meditaţie şi îngăduie o abordare critică a conţinutului său ideatic, o revelare a misterului ontologic sub cerul metaforei, fără a se apela la teoriile oculte.
Am considerat poemul-eseu "Telescopie" drept una dintre puţinele scrieri literare contemporane cu un atât de bogat conţinut filozofic prezentat într-o formă versificată, apărute în ultimii ani în publicistica românească, care a reuşit, ce-i drept, într-o formă cam ironică, dar justificată pe deplin de condiţiile de apariţie, să contracareze marginalizarea spiritului absolut, hegelian, urmare a depresiilor şi refulărilor constante generate de interpretarea dialectică cu o tentă de cvasimaterialitate, a cosmicului. Credem că substanţa poemului i-a fost adusă în prim plan scriitorului de continuităţile şi disfuncţiile ontologice, cu corespondenţe chiar şi sociale, de tip lukacsian.
În altă ordine de idei, poemul "Telescopie" se poate încadra, prin conţinut, între scrierile filozofice autentice cu fond ideatic însemnat, ale căror tematici propun descifrarea universalului într-un mod analitic, prin disociere, prin telescopie, în etajele psihismului freudian, cu reverberaţii logico-lingvistice de construcţie moleculară şi atomară, într-un sistem de interpretare telescopic de la metagalactic la subcuantic, în dublu sens.
Se dă posibilitatea celor interesaţi să investigheze primordialitatea laturilor unicului, atât în plan material, cât şi spiritual, precum şi în temporalitate, într-un context analitic disociativ, pentru a înţelege rolul antinomiilor categoriale, materiale şi spirituale, adică a celor două fundamente ale ontologicului. Se satisface, astfel, dorinţa cunoaşterii prin determinări introspective a esenţelor fenomenologice transcendental-¬lăuntrice, prin circumspecţia formalismului pe baza antitezelor, vectorilor dubli, cu aceleaşi coordonate care pot asigura evidenţierea axiomatică a universalului dual. Prin acest raţionament, poetul ne asigură încă de la primele versuri de coexistenţa celor două entităţi categoriale „corpul material” şi „corpul spiritual”, în „trupul unic”, prin acţiunea de înglobare a celui de al doilea în primul, într-un veritabil sistem telescopic - universal - şi reuşeşte, prin „Telescopie”, o construcţie hiperbolică a antitezelor cu reiteraţii litotice într-un universal dual cu traiecte asimtotice, o reală materializare a spiritului, „gândului”. Şi mai esenţial este faptul că poetul reuşeşte în acest poem miniaturizarea nemărginitului spiritual, denumit „adâncime”, proiectarea acestuia la o scară infinitezimal cosmică, subcuantică, într-o infinitate de plane materiale, într-un spaţiu nedefinit, nebănuit de restrâns în contrast cu lărgimile nelimitate ale universalului.
Prin această manevră, poetul realizează - sine die - relativizarea spiritului material, „gândului”, chiar şi în entitatea sa semantică, într-un sistem telescopic de hiperbole şi de litote, care permit o dublă şi permanentă culisare. El realizează, sub o formă metaforică şi prin procedee de introspecţie şi circumspecţie, glisante, spiritul (material), de câmp variabil, mereu redimensionat şi angrenat la sistem, organicizat, dar component, în formă şi esenţă, al sistemului material-spiritual, într-o structură mai mult decât cvasiduală, trinitară şi, ca cele două componente, în permanenţă interferate, să fie dispuse în sistemul de cazuri particulare şi universale, ca entităţi axiocentrice permanente ale unui corpus bivalent.
Aceste entităţi glisează împreună, în limitele şi la limita universalului atât macrocosmic, cât şi microcosmic, pe coordonate proprii şi, în acelaşi timp, comune. Astfel se realizează formele şi traiectoriile variabile perceptibile gradual, în funcţie de potenţialul de receptare a senzorilor, cât şi de nivelul de conştientizare a subiecţilor entivi.
Dacă construcţia telescopică se raportează la scara umană ca o ontificare epistemologică, se creează astfel posibilitatea evidenţierii universalului dual prin intermediul fiecărui eu receptor, în relaţiile sale axiologice particulare şi universale, în dubla lor ipostază, explicitată ca o determinantă a unei duble gravitaţii, care va oferi cosmicului mereu alte poziţii spaţial-temporale.
Dar o oarecare relativizare a gândului în raport cu materia putea fi mai lesne eliminată, dacă, în calitatea structurilor materiale, la toate dimensiunile, se îngloba „trupul mai mic”, pe care, la un moment dat, poetul încearcă să-l elimine din structura antinomică, prin eliminarea ultimei dimensiuni axiologice fundamentale, a calităţii, esenţei spirituale a materiei, şi să-l izoleze, în tentativa de negare a apriorismului spiritual, intr-un determinism cazuistic, logic-raţional.
Poetul uzează în continuare de evoluţia dialectică şi paralelă a cuplului corp-gând, dar încearcă să suprime gândului tranşa de disociere ontologic-metafizică peste limitele cunoaşterii universalului, prin senzori şi asociaţii psihologice. Totodată, caută să-i elimine acestuia şi orice dimensiune, chiar şi materială, imprimând oricărei forme de reprezentare a concretului o abstractizare pur materială, prin inducţie inferenţială.
Fondul ideatic al antitezei gând-materie, precum şi gândul parţial dominat de materie primesc de la scriitor un mesaj axiologic cu urme de agnosticism de aici încolo, pe tot parcursul discursului.
Totuşi, pentru evidenţierea cantitativă a esenţelor cosmice în demersul său filozofic, Nicolae Prelipceanu realizează şi pe domeniul ermetismului entropic hotare între spirit şi materie, dar cu punţi de conexiuni şi cu adânci întrepătrunderi, până la contopirea între câmp şi substanţă, determinând conversii interferenţiale în ambele sensuri, în loc de excluderi si de polarizări dialectice, nemetafizice, ale celor doi determinanţi. Aici poetul trebuie să accepte rolul constructiv, contradictoriu şi, totodată, unificator, pe care îl deţin antitezele în universal şi să încerce o substituire a esenţelor „gândului” şi a dimensiunilor sale reale induse în material „cu ochii lui mai mici decât ochii reali”, pentru a determina, în mod voit, o reducere a influenţei gândului.
Sub aspect axiologic, în relaţiile sale cu materia, respectiv „cu mintea lui mai mică”, gândul este frustrat de drepturile sale legitime. Prin tratarea cu indiferenţă a gândului, prin acel „parcă nici nu-i”, poetul ia, acestuia, dreptul la introspecţie şi autoreflexivitate, componentele de bază ale judecăţii şi ale raţionamentului, în paideica conştientizării, şi încearcă o reflectare a stărilor materiale de tip fenomenologic numai prin intermediul subconştientului de tip nietzscheian, cu rezonanţe în raţionalismul kantian, prin promovarea unui biologism de exacerbare, respectiv el „judecă rece” până la iraţionalism, şi „dezaprobă mâna care se ridică” fără să argumenteze această judecată, chiar şi în manierismul esoteric. Nu s-a exclus posibilitatea unei încercări de scoatere în evidenţă a structurilor de profunzime ale ontologicului specific uman, metafizic, prin raportări şi asertări subiective, prin contemplarea asupra unei relative dominante materiale, „dacă gândul e trupul mai mic dinăuntru” şi, deci, exprimarea prin echivoc a convingerilor sale duale, chiar dacă sensibilul spiritual putea să fie doar oniric, rezultatul unui psihism de factură freudiană, şi să meargă până la mit şi, chiar mai departe, la ideea magicului şi stilisticului blagian de tipul „dacă e adevărată această poveste”, intuind, prin deducţii şi inducţii categoriale, noi valenţe existenţial-spirituale, până la receptarea componentei nematerializate din sistemul ontologic trinitar, cât şi a componentei sale nespirituale, cuantice, din „în el cine este” ...
Trecând de această inconsecvenţă, Nicolae Prelipceanu reuşeşte să parcurgă drumuri adânci în cunoaşterea categorială, să abordeze temporalitatea spaţială a ontologicului printr-o epistemologie nondeterministă, disociind orice concret în moduli existenţiali duali, materiali şi spirituali, necesari pentru reconstrucţia dialectică pentru care încearcă să găsească fundaţii apriorice nefinaliste şi raţionaliste.
Poetul a reuşit, în devenire, să identifice cauzele şi efectele unui sistem dual, material-spiritual, în diacronie, simultaneitate şi ciclicitate, spontane ori instituite, a cauzelor şi efectelor justificate categorial prin noi determinări de evoluţii necesare şi întâmplătoare, dar fără a găsi răspunsul, chiar şi atunci când a investigat şi în plurilogia materiei şi când „ne putem întreba în continuare în el cine este”.
Negăsind răspunsul, poetul apelează în continuare la propria intuiţie, ocazie cu care realizează o construcţie hiperbolică cu tendinţă cosmică, sub formă de metaforă, litotică „trupul cel mic e cel mare”, respectiv o metaforă pe care şi-o revendică axiologic din momentul în care îşi propagă gândul prin universul material (dual şi trial) la modul inductiv cvasiacceptat, „şi că-n interiorul său ... stă trupul”, un gând declarat ca dominantă în sistemul său telescopic. Dar, în contextul ideii, poetul încearcă să elimine gândul, o entitate nous-câmp, prin disocierea unicului, pentru a-l găsi circumscris substanţei şi pentru a-l proiecta în universul metafizic al fiinţei, adiacent unei cantităţi materiale ce poate asigura, alături de materia cuantificată lipsită de sarcină, neinfluenţată de magnetismul cosmic, ceea ce se evidenţiază ca o realitate, trinitatea universală.
Odată eliminată partea concretă din fiinţă, el nu o mai acceptă nici ca valoare, nici ca fond al devenirii şi, ajunsă în afara universalului, o foloseşte, prin circumspecţie, numai ca simplă locuinţă a universului material, căruia îi acceptă mişcarea eternă, chiar şi cea dezordonată, eternă, în încăperea „aletheie”, cu bolţile sale largi, locuinţă a gândului universal, „şi că în interiorul său nemişcat stă trupul vizibil mereu în mişcare”. Ştiind că mişcarea este universală, aplicabilă şi gândului, deducţia sa subiectivă nu este deloc întâmplătoare.
Poetul reuşeşte să consolideze conceptul de dublă existenţă, iar în finalul poemului realizează o infinitate de determinanţi, în aceasta constând misterul identităţii noului unic, cu competenţe de noi dedublări, în afara apriorismului unităţii şi de elaborarea de noi laturi, de elemente contrare, într-o succesiune dinamică, chiar dacă, din competenţele noi ale unicului, care generează devenirea, existenţa se vrea aruncată la limita universalului, ca o particularitate telescopică, de la subcuantic la metagalactic, de tipul continuu-discontinuu, de la arheflexibil la flexibilul evoluat, prin inflexibilul temporal.
Dacă s-ar fi referit doar la disocieri valorice metafizice, pur materiale, si nicidecum la spaţiile temporale ale spiritului pur, n-ar fi reuşit să depoziteze fondul ideatic în material. să-l cuantifice unitar şi să creeze un cadru propriu de relevanţă, impresionant, unde se realizează coabitarea ambelor laturi într-o spaţialitate temporală infinit tridimensională şi într-o temporalitate spaţială unică şi permanentă.
Din analiza poemului "Telescopie", se desprinde viziunea clară şi reflexivă a poetului în adâncul conceptului de universal, motiv pentru care obţine dreptul da a asocia materia pură cu câmpul ei spiritual, atât în structurile fizice ale microcosmosului, cât şi ale macrocosmosului, într-o telescopie epistemologică, de a recepta structurile organice ale căror identificare pare a fi limitată din cauza disfuncţiilor în spaţialitatea temporală, precum şi a receptării limitate a unor elemente de construcţie - moduli existenţiali, de către senzori. Se poate deduce, prin punerea în evidenţă a unui număr infinit de combinaţii cuantice, precum şi graţiei existenţei carbonului în structurile biochimice ale materiei superior organizate, acel câmp universal, în speţă bioelectric cu o aură variabilă, care poate fi, pe drept cuvânt, identificat cu spiritul materiei în onticul uman. Astfel puse problemele, Nicolae Prelipceanu reuşeşte, fără să vrea să pună în evidenţă unitatea indestructibilă dintre spirit şi materie în devenirea spaţial-temporală, diacronică şi sincronică, şi să renunţe la utilizarea seriilor de ipostaze pozitiviste şi naturaliste care promovează structuri ce imprimă conformism şi rigiditate, ipostaze ce apar absente în conceptul categorial al epistemologiei prelipciene.
Gheorghe Apetroae, Concursul Naţional pentru Receptarea Critică a Poeziei Contemporane, preşedintele juriului, Laurenţiu Ulici, Revista ASTRA, Braşov, 1989.
I. GHEORGHE APETROAE - VII SONATA AŞTRILOR
GERMINAŢII ASTRALE
Cu Apollon dansezi în templu -
at home şi-l umpli de patimi…
Ştiind că Dumnezeu e-n EL,
te fluturi şi în sânge-ţi zbate
infernul, fulgerând prin aripi…
Cobori o stea la porţi de-Oracol…
o-nchini la chipu-i provident-
un neofit, sfidând Înaltul,
şi visu-i levitezi în raze,
iar morţii -i germinezi hazardul…
Ţi - arată-n schimb faţa de gheaţă
oglinda – i ştearsă de emoţii
şi sacrilegii … Scyllă -n cer,
simţi verva-i creşterii în graţii…
- tu come whenever you like –
Când vrei să-i aperi de erinii
fatidic locu-i, de lumină-i ţii …
erotic - gol şi un nepăsător
o minţi şi-i intonezi sonate,
boeme rapsodii de moarte…
Pe cer de bronz , aprinzi Treimi,
în joc de bolţi , pe porţi de rai
mai criste-n rug, ne-linişti scurgi…
te-nchini la marele-i iubiri
şi ţii de ne-nceput , barbar
de unde-ai fi, salvând joc , grai ,
spumosul sânge- al nimfei blue,
în faceri germinezi nocturn…
Te tot ridici trancendental,
şchiopând în joc...de alt cancan
o legi, descoperind cu-vinte,
în arcul cerului din stânci
simţiri , la Argos o conduci
iar spre infern cu Circe-i schimbi
traseul morţii, contopindu-l
cu-n rai de sâni hierofani,
în zbucium de-alergări, îi mângâi
vulcanici , ochii de lumini
pe lungi canioane, şiroind
din stinşii irişi, sângerarea vidă…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu